Poetul și editorul William Cullen Bryant s-a numărat printre cele mai celebre figuri din friza Americii secolului al XIX-lea. Faima pe care și-a câștigat-o ca poet în tinerețe a rămas cu el când a intrat în vârstă de 80 de ani; doar Henry Wadsworth Longfellow și Ralph Waldo Emerson i-au fost rivali în popularitate de-a lungul vieții sale. „Thanatopsis”, dacă nu este cel mai cunoscut poem american în străinătate înainte de jumătatea secolului al XIX-lea, cu siguranță se afla aproape de vârful listei, iar acasă, copiilor de școală li se cerea în mod obișnuit să îl recite din memorie. Bryant a fost editor al ziarului New-York Evening Post timp de 50 de ani. La moartea sa, tot New York-ul a intrat în doliu pentru cel mai respectat cetățean al său, iar elogiile s-au revărsat așa cum nu se întâmplase pentru niciun om de litere de la moartea lui Washington Irving, fiul său nativ, cu o generație mai devreme. Asemănarea era potrivită: Irving a adus legitimitate internațională ficțiunii americane; Bryant a alertat lumea anglofonă asupra unei voci americane în poezie.
Forjarea minții și a personalității lui Bryant se datorează în mare parte circumstanțelor familiale din Cummington, Massachusetts, un mic sat de pe dealurile Berkshire, sculptat din pădure cu foarte puțin timp înainte de nașterea sa. Tatăl său, Peter Bryant, medic și chirurg, a ales în mod evident să se stabilească în Cummington pentru a urmări afecțiunea lui Sarah Snell, a cărei familie emigrase din același oraș din estul statului Massachusetts; cazat în casa Snell, și-a câștigat mireasa. Cuplul a întâmpinat rapid ghinionul. Fie pentru că bogăția relativă a lui Squire Snell l-a provocat pe tânărul soț să exagereze atunci când a văzut o oportunitate de a se îmbogăți, fie pentru că eforturile sale de a-și construi un cabinet de avocatură eșuau, el s-a alăturat unei speculații riscante în afaceri și a pierdut totul, inclusiv umila cabană cioplită grosolan în care își instalase soția și cei doi copii sugari. Disperat – Cullen se născuse în decurs de un an – a căutat să recupereze suficient pentru a nu ajunge în închisoarea datornicilor navigând ca chirurg de navă. Și acest plan s-a dovedit a fi eșuat: francezii au oprit nava pe mare, iar doctorul Bryant a fost internat timp de aproape un an în Mauritius. Când s-a întors, a fost nevoit să depindă de generozitatea socrului său pentru a-și restabili locul în comunitate. Nașterea unui al treilea copil, un alt băiat, a îngreunat și mai mult perspectivele financiare, iar cu șase luni înainte ca tânărul Cullen să împlinească cinci ani, soții Bryant și-au reluat reședința la părinții lui Sarah. Scrisorile lui Peter Bryant către propriul său tată indică relații corecte, dar iritate, cu patriarhalul Squire Snell, în ciuda infuziilor financiare ale medicului restabilit în gospodărie, pe măsură ce averea sa se îmbunătățea. Adăugarea unei secțiuni la casă a oferit spațiu atât pentru cabinetul medical al lui Bryant, cât și pentru încă patru copii născuți între 1802 și 1807. Aranjamentul a făcut posibilă o oarecare separare a celor două gospodării, dar fricțiunile dintre generații și atitudinile lor fundamental diferite față de lume au dăinuit. Rezerva lui William Cullen Bryant și natura sa păzită de-a lungul vieții au fost, fără îndoială, școlite de constrângerile familiale ale singurului său cămin, până când a plecat să profeseze ca avocat la 22 de ani.
Ani mai târziu, Bryant a subliniat că nu se număra printre cei care își amintesc de copilărie ca de o perioadă fericită. Povara treburilor de la fermă, impusă atât pentru valoarea lor ca disciplină morală, cât și din necesitate, i-a pus la încercare fizicul fragil și sănătatea delicată și, deși a fost întotdeauna elevul premiant, dornic să facă pe plac demonstrându-și strălucirea, școala districtuală impunea un regim strict: lecțiile erau predate sub amenințarea comutatorului. Cu toate acestea, Cummington a oferit, de asemenea, compensații generoase. Copil curios, Cullen a învățat să-și facă un tovarăș de gânduri stimulat de natură. Observațiile plantelor și florilor, ale păsărilor și ale cerului, ale pârâurilor și ale câmpurilor învolburate, care ocupă atât de mult din versurile sale, au fost antrenate de plăcerea băiatului de a cerceta ceea ce îl înconjura. Izolarea socială a încurajat sensibilitățile romantice care se vor potrivi gusturilor în evoluție ale noului secol.
Bunicul băiatului a apăsat asupra lui o viziune contrastantă asupra lumii. Vestul statului Massachusetts în acea perioadă a evitat în general ideile religioase liberale care se răspândeau din Boston; ortodoxiile sale sumbre priveau spre calvinismul mai conservator din New Haven și din zona Albany din nordul statului New York. Ebenezer Snell, diacon în biserica congregaționalistă, a studiat scriitori teologi și a fost la fel de intransigent în interpretarea Scripturii ca și în hotărârile sale în calitate de magistrat local. În cadrul slujbelor de rugăciune pe care le conducea pentru familia sa în fiecare dimineață și în fiecare seară, se asigura că preceptele religioase informau educația copiilor Bryant. Tânărul Cullen a învățat pentru prima dată metrica și poezia prin intermediul imnurilor lui Isaac Watts și a găsit un prilej de exprimare a dragostei pentru limbaj construind un amvon improvizat din mobilierul de salon, din care ținea predici imitând ceea ce auzea la biserică. Cultul punea accentul pe moarte și pe puterea diavolului și, poate din cauza vulnerabilității băiatului la boli și a durerilor de cap cronice severe, a meditat asupra mortalității, chiar și la vârsta sa fragedă, și a văzut imaginea lui Dumnezeu ca fiind turnată într-o matriță de frică și melancolie.
Totuși, influența cea mai convingătoare asupra dezvoltării mentale a lui Cullen a venit din partea tatălui său, un om cu ambiții restrânse care aspira să fie cetățean al unei societăți care depășea cu mult orizonturile lui Cummington. Peter Bryant, la fel ca și tatăl său dinaintea lui, alesese o carieră în medicină și a devenit un exponent timpuriu al homeopatiei; preferința sa pasională, însă, era pentru arte – pentru muzică și, în special, pentru poezie. În calitate de american erudit, se cufundase în antici, o educație clasică reflectată în admirația sa pentru Alexander Pope și ceilalți parangoni britanici din secolul al XVIII-lea ai stilului augustan în poezie. Dr. Bryant a scris, de asemenea, versuri și, dacă eforturile sale derivate nu s-au distins, ele au fost totuși bine realizate. Când fiul său precoce a început să înșire cuplete, Dr. Bryant l-a observat cu plăcere. Deși îi impunea băiatului un standard ridicat și se grăbea să-i denigreze exercițiile ca fiind doggerel, Cullen l-a acceptat pe tatăl său ca pe un mentor expert și a avut satisfacția de a fi tratat ca un egal. Până la vârsta de 13 ani, a fost considerat un copil-minune. Northampton Hampshire Gazette a publicat mai multe poezii ale sale, inclusiv un îndemn de 54 de rânduri adresat colegilor săi de școală pe care îl redactase cu trei ani mai devreme. Începând cu o invocare patriotică a Revoluției și încheind cu îndemnul de a „Păstra mereu în ochii noștri vilele strălucitoare, / Să ne îndreptăm spre țintă și să cucerim premiul glorios”, a devenit rapid o selecție standard pentru recitările din școlile din regiune. Dacă, având în vedere vârsta sa, postura pe care a adoptat-o într-un poem compus în 1807 era vădit absurdă – „Ah, eu! neglijat pe lista faimei! / Lucrările mele neobservate, și necunoscut numele meu!” – indica totuși ambițiile sale mărețe.
În mod ironic, îl aștepta o faimă imediată dincolo de închipuirile sale. Încă o dată, el a servit ca o extensie a tatălui său. Când Peter Bryant, ales ca reprezentant în legislativul statului în 1806, a transmis pasiunile politice din Boston în scrisorile sale și în călătoriile sale acasă la Cummington, Cullen a absorbit entuziasmul, stilizându-și înțelegerea juvenilă în funcție de partizanatul federalist al tatălui. În 1807, președintele Jefferson i-a determinat pe adepții săi din Congres să adopte Legea Embargoului, adâncind diviziunea acerbă a tinerei națiuni în funcție de partid și regiune. Actul stipula neutralitatea americană în ostilitățile dintre Marea Britanie și Franța napoleoniană, dar nord-estul a înțeles că neutralitatea îi favoriza în mod clar pe francezi – și, mai rău, că interdicția comerțului cu britanicii lovea în organele vitale economice ale regiunii. În niciun moment înainte de Războiul Civil, Uniunea nu a fost atât de amenințată cu dizolvarea. Dr. Bryant a îmbrățișat poziția partidului pro-britanic, mai ales pentru că crezul său raționalist l-a determinat să vadă o amenințare în embargou: un New York și o Anglie sărăcită, de care se temea, vor fi prada mafiei iacobine. Tânărul Cullen, prizonier atât al politicii tatălui său, cât și al entuziasmului său pentru poezia augustană, a fuzionat cele două în versuri tăioase. Adresându-se lui Jefferson ca fiind „batjocura oricărui nume patriot, / Ruina țării și rușinea consiliului ei”, el a citat lașitatea în fața „galezei perfide” și zvonurile despre o aventură cu Sally Hemings, o femeie „zbârcită”, ca motive pentru ca Jefferson să „demisioneze din scaunul prezidențial” și „să caute, cu ochi curioși, broaște cu coarne, / ‘Mongst the wild wastes of Louisianian bogs”. Dr. Bryant și-a îndemnat cu mândrie fiul să-și extindă eforturile, iar când legislatorul s-a întors la Boston după vacanța de sărbători, a făcut să circule poemul printre prietenii săi federaliști – inclusiv un poet de reputație minoră care s-a alăturat tatălui în editarea și lustruirea lucrării. Până în primăvară, The Embargo; or, Sketches of the Times, A Satire, by a Youth of Thirteen, un pamflet de o duzină de pagini, s-a epuizat rapid. O a doua ediție – în care cele 244 de rânduri ale primei ediții s-au umflat la 420 și, odată cu adăugarea altor poezii, paginile sale s-au triplat – a fost publicată la începutul anului 1809. Această expoziție precoce a rămas subiect de discuție în Boston, nu numai ca armă politică, ci și, după cum a remarcat un recenzent al publicației The Monthly Anthology, ca o dovadă a unui talent care cu siguranță „va dobândi o poziție respectabilă pe muntele Parnassus și va reflecta creditul asupra literaturii țării sale.”
Răspunsul uimitor de imediat la The Embargo a pecetluit hotărârea lui Peter Bryant de a-i oferi fiului său educația umanistă care îi fusese refuzată lui însuși. În erupția colegiilor din întreaga tânără republică, el a văzut un semn inconfundabil că societatea își va trage liderii din noua elită formată în mod formal; preocupările sâcâitoare legate de resursele sale financiare și preceptul său că toți copiii săi ar trebui să primească un tratament echitabil vor trebui să fie lăsate deoparte pentru ca intelectul lui Cullen să poată fi cultivat corespunzător. Ideea doctorului Bryant că visul său de a deveni poet și-ar putea găsi împlinirea în fiul său a furnizat un al doilea motiv, și mai puternic din punct de vedere psihologic. Chiar și un talent remarcabil pentru poezie nu asigura un mijloc de trai, mai ales în America; o profesie, însă, i-ar fi asigurat fiului său stabilitatea economică care să permită dezvoltarea intereselor sale literare. Și astfel, la cinci zile după ce a împlinit paisprezece ani, Cullen a călătorit optzeci de kilometri pentru a se caza la unchiul său, un cleric care urma să-l mediteze în latină.
Tânărul a făcut progrese rapide. Abia dacă a șters „Traducere din Horațiu. Lib. I. Car. XXII” înainte de a o trimite la tipografie în primele săptămâni ale anului 1809, ca unul dintre poemele suplimentare din cea de-a doua ediție a Embargoului. Până la sfârșitul lunii iunie, el cucerise Ecloagele lui Virgiliu și o parte din Georgice, pe lângă întregul Εneid. După o lună de agricultură pentru familie, s-a înscris la o școală din Plainfield, la câțiva kilometri direct la nord de Cummington. Acolo s-a cufundat în greacă de la ora de trezire până la ora de culcare, iar între timp „visa la greacă”; la sfârșitul semestrului, în octombrie, putea să citească Noul Testament „de la un capăt la altul aproape ca și cum ar fi fost în engleză”. Anul următor, cu excepția unei șederi de primăvară la școală pentru a învăța matematică, și l-a petrecut acasă, extinzându-și lecturile la clasici, fiind îndrumat în franceză de tatăl său și familiarizându-se cu scriitori filosofi și poeți britanici post-augustieni. Ritmul și amploarea studiilor sale nu au fost exclusiv în funcție de aptitudinile sale: Dr. Bryant, mereu conștient de costul educației, a avut încredere că sârguința fiului său, împreună cu un studiu privat suficient, îi va permite să se înscrie la Williams College, aflat în apropiere, în octombrie 1810, ca student în anul doi, economisind astfel un an de școlarizare.
Aventură colegială, însă, nu a supraviețuit acelui an. Cea mai vizibilă realizare a sa ca student, Descriptio Gulielmopolis, exprima în mod satiric nemulțumirea față de Williamstown și față de condițiile de trai de la colegiu; și mai dezamăgitoare a fost absența entuziasmului intelectual în rândul „studenților cu fețe palide și mohorâte care se târăsc / Ca niște monumente spectrale ale suferinței”. Programul academic oferea puțină stimulare: doar doi tutori erau responsabili de instruirea tuturor studenților din anul doi, iar cursurile erau departe de interesele sale. Obținând o retragere onorabilă, s-a retras la Cummington pentru o altă perioadă de studiu solitar intens, de data aceasta cu scopul de a fi admis la Yale în toamna acelui an, ca junior. Pe lângă „studiile sale academice mai laborioase”, a aprofundat biblioteca medicală a tatălui său, „a devenit un chimist destul de bun” citindu-l pe Lavoisier și efectuând experimente și l-a parcurs pe Linnaeus pentru a dobândi cunoștințe de bază de botanică. Dar apoi speranțele pentru Yale au dispărut. Dr. Bryant, reevaluând perspectivele financiare ale familiei și poate influențat de înrăutățirea stării de sănătate, a ajuns la concluzia că banii pentru viitorul tânărului ar trebui investiți direct într-o carieră juridică.
Convins că nu avea elocvența necesară și manierele încrezătoare, Cullen a fost reticent în a accepta o soartă care îl condamna la o muncă de rutină. Deși a plecat la Worthington, la șase mile de casă, pentru a începe să învețe dreptul la o lună după ce a împlinit 17 ani, dorința sa de Yale a persistat. O scrisoare către un prieten consemnează suferința sa: vorbește despre agricultură sau despre o meserie, poate chiar despre fierărie – o opțiune neverosimilă, având în vedere episoadele de slăbiciune pulmonară și durerile sale de cap recurente – ca fiind preferabile legii în cazul în care nu și-ar fi îndeplinit dorința de a-și relua studiile universitare în New Haven în semestrul următor. Chiar și așa, era prea mult produsul castei sale pentru a ignora exigența practică: înainte de sfârșitul anului școlar, s-a angajat într-o carieră juridică și s-a străduit să relegheze literatura la un rol secundar în viața sa.
Această schimbare de atenție nu a fost întru totul nefericită. Deși Cullen se dovedise un erudit asiduu, mai avea multe de stăpânit în calitate de tânăr adult care încerca să-și determine locul în lume – iar cei doi ani și jumătate petrecuți la Worthington s-ar putea să fi fost mai instructivi decât colegiul. Dacă doar rareori se scuza de rigoarea de a răsfoi paginile cu litere negre din Littleton și Coke pentru a scrie versuri, este de asemenea clar că își închidea mai liber cărțile pentru a se distra. La 17 și 18 ani, el descoperea plăcerea de a conversa la tavernă și, cu un entuziasm crescând, de a le asista pe tinerele domnișoare în saloanele elegante din cartier. Apoi, la jumătatea anului 1814, a părăsit Berkshires pentru Bridgewater, zona de origine a familiei sale, pentru a se alătura biroului de avocatură al unui congresman ale cărui absențe în timp ce se afla la Washington necesitau să angajeze pe cineva care să-i conducă cabinetul. Bryant a profitat nu numai de experiența juridică, ci și de faptul că a scris rapoarte pentru angajatorul său cu privire la politica din districtul său – un exercițiu care i-a servit drept exercițiu pentru activitatea sa ulterioară de ziarist și care l-a forțat să examineze problemele zilei independent de opiniile federaliste ale tatălui său. Prietenii apropiați au remarcat maturitatea sa în creștere. Bryant s-a gândit chiar să se mute temporar în Boston pentru a-și învinge timiditatea, frecventând curțile de justiție și „implicându-se puțin în plăcerile orașului pentru a alunga un pic de rusticitate”. Dar când tatăl său a refuzat să finanțeze experimentul, Cullen, poate ușurat că nu va trebui să își confrunte timiditatea cu sofisticarea orașului, a declarat că Bridgewater era suficient de animat până la urmă. Când și-a încheiat pregătirea (după ce, în mod caracteristic, a restrâns cei cinci ani obișnuiți la patru), a fost admis în barou în august 1815. A urmat un răgaz de trei luni în Cummington; apoi, la vederea verandei din fața casei pe care se jucase în copilărie, și-a înființat biroul de avocatură în Plainfield, în mod hotărât rural. Tinerețea sa se încheiase cu totul diferit de așteptările sale; descurajat, a scris o dedicație la „viziuni de versuri și de faimă”. Se „amestecase cu lumea” și își sacrificase puritatea; acum nu mai putea decât să spere că acele viziuni luminoase ar putea „uneori să se întoarcă și, cu îndurare, să trezească / Gloriile pe care le-ați arătat în primii lui ani”. Avea doar 21 de ani.
De fapt, astfel de glorii poetice de care se temea că se vor înăbuși sub rutina zilnică erau în gestație. Prodigiosul care scrisese Embargoul și îi imitase pe scriitorii clasici era un mimator iscusit al unei concepții mecanice a versului. Începând cu 1810-11, însă, un val de influențe cu totul noi i-a schimbat înțelegerea poeziei. Principala dintre acestea a fost Baladele lirice. Tatăl său îi adusese un exemplar acasă din Boston, poate pentru că, în calitate de student devotat al poeziei, se simțea obligat să se familiarizeze cu această abordare îndrăzneață și diferită a artei și a subiectului acesteia. Peter Bryant nu a fost prea impresionat, dar pentru fiul său a fost o revelație. Amintindu-și întâlnirea mulți ani mai târziu, el a afirmat că a auzit pentru prima dată Natura vorbind cu o autenticitate dinamică: Limba lui Wordsworth a țâșnit brusc ca „o mie de izvoare”. Foarte probabil, însă, efectul deplin al lui Wordsworth nu s-a produs decât la ceva timp după ce Bryant a început să studieze dreptul în Worthington. Mentorul său de acolo, surprinzându-l scrutând Baladele lirice, l-a avertizat împotriva repetării infracțiunii, iar Bryant, temându-se să nu fie dat afară, s-a înduplecat să se supună timp de un an. Un jurământ de abstinență de dragul legii, însă, nu a făcut decât să-i alimenteze dorința de a-și testa puterile în cadrul noilor posibilități pe care i le arătase Wordsworth.
În aceeași perioadă, Bryant a căzut și el sub influența așa-numiților Poeți de cimitir. Henry Kirke White, practic uitat astăzi, a avut un scurt moment de mare notorietate, deși mai puțin pentru meritul versurilor sale lugubre, cât pentru controversa stârnită de un atac la adresa sa în The Monthly Review și apărarea sa de către Robert Southey; White a atins în prezent martiriul prin moartea, la vârsta de 20 de ani, în 1809. Bryant a simțit, fără îndoială, o afinitate cu tânărul scoțian bolnav de stele care a scăpat de soarta sa de avocat doar pentru a pieri, se spunea, din cauza dedicării prea asidue la studiu. Un alt scoțian, Robert Blair, a avut o influență și mai puternică; poemul său enorm de popular din 1743, „The Grave”, a marcat o schimbare de gust și de practică, de la inteligența și erudiția clară a epocii neoclasice la indulgența emoțională melancolică ce avea să fuzionezeze cu elementele ulterioare ale romantismului. Limbajul direct pe care Blair îl adună în versuri albe a indicat calea evoluției lui Bryant; și mai atractiv a fost accentul pus de Blair pe acceptarea inevitabilității morții și pe depășirea fricii de dispariție.
Mortalitatea i-a aglomerat mintea lui Bryant în 1813. Tifosul, sau o boală asemănătoare tifosului, a asediat zona Worthington în acel an. Mai mulți prieteni au fost bolnavi, dar suferința și moartea unei anumite tinere l-a cufundat în melancolie. În aprilie, cel mai bun prieten al său din copilărie l-a convins pe Bryant să îi furnizeze un poem pentru nunta sa, chiar dacă asta însemna să-și încalce promisiunea de a se abține de la a scrie versuri în timp ce studia dreptul. Săptămâni mai târziu, mireasa zăcea pe moarte, iar mirele i-a cerut din nou ca „lira ta să nu tacă”; când aceasta a murit în iulie, Bryant a compus prima din grupul său de poezii funebre. În luna următoare, bunicul său Snell, încă viguros în ciuda vârstei înaintate, a fost găsit rece în patul său. Întrucât severul calvinist își bazase relația cu nepotul său pe supunere și respect mai degrabă decât pe iubire, moartea bătrânului nu a provocat nicio tulburare emoțională, dar absența bruscă a unei figuri atât de impunătoare a părut să submineze justificarea pământească a vieții. Gândul că toată ambiția lui tinerească pentru faimă era destinată să se ofilească în lumina sumbră a litigiilor dintr-un orășel și a înregistrării actelor a rezonat în această întâlnire cu vidul.
Credința lui Bryant în Dumnezeul bunicului său se deteriorase încă dinainte de a frecventa Williams, unde disciplina religioasă reacționară nu reușea să reprime curentele liberale puternice. Cu toate acestea, retragerea lui Peter Bryant din creștinismul tradițional a exercitat cea mai mare influență: devotamentul său față de scriitorii antici reflecta o viziune umanistă asupra vieții, pe care a transmis-o fiului său. Când îndatoririle legislative ale bătrânului Bryant l-au dus la Boston, acesta a făcut cunoștință cu scrierile lui William Ellery Channing și ale altor unitarieni timpurii și le-a găsit convingătoare; deși a continuat să frecventeze biserica congregațională din Cummington, a refuzat să își dea public acordul pentru liturghia trinitară și, câțiva ani mai târziu, s-a alăturat bisericii unitariene. Fiind cel mai apropiat tovarăș intelectual al lui Peter Bryant, fiul său a fost profund afectat de această abatere de la principiile convenționale.
Pentru un tânăr zguduit de doliile neașteptate, noțiunea unui univers fără Dumnezeu ca arbitru moral sau a unei vieți fără un scop final manifest a fost tulburătoare. Dacă profesia pe care intenționa să o exercite i-ar fi inspirat ambiție, ar fi putut întâmpina provocările acesteia ca pe un mijloc de a scăpa de deprimare, dar dreptul nu i-a oferit nimic mai mult decât perspectiva unui trai, împovărat de o banalitate obositoare. În schimb, s-a întors din nou la scrierea de poezii, atât pentru a trece peste deznădejde, cât și pentru a o compensa. Totuși, acest poet reapărut avea puține lucruri în comun cu fostul prodigiu școlit în Antici și în versurile cristaline ale lui Pope. Noul Bryant, foarte apropiat de timpul său, reflecta estetica și preocuparea pentru natură a romanticilor, cuplate cu orientarea filosofică a Poeților Cimitirului. Cândva, el contase pe ușurința sa ca fiind cheia pentru câștigarea faimei; acum scria căutând claritate pentru el însuși. Poemul central, pe care avea să îl revizuiască substanțial timp de o mare parte a unui deceniu, a fost „Thanatopsis.”
Bazându-se pe amintirile întâmplătoare ale lui Bryant, mult mai târziu în viața sa, editorii au atribuit frecvent secțiunea de mijloc – adică prima dintre cele câteva ciorne ale sale – la 1811, speculând că a fost începută la începutul toamnei, imediat după retragerea sa de la Williams. Într-adevăr, o zonă împădurită de la marginea Williamstown a fost mult timp cunoscută sub numele de Thanatopsis Wood, deoarece se presupune că poemul ar fi fost început în acel loc. Dar nici amintirea, nici legenda nu sunt susținute de dovezi. Un caz mai bun poate fi făcut pentru 1813, când stimulul Poeților din cimitir a fost cel mai puternic; notarea acelui an de către soția lui Bryant pe manuscris este mai convingătoare decât memoria îmbătrânită a poetului. O a treia conjectură ar avansa-o la o lună necunoscută, până în 1815, când pare să se fi aflat într-o explozie creatoare. Oricare ar fi data pe care o preferăm, totuși, poemul atestă că autorul său era angajat într-un efort îndrăzneț de a privi în abis și de a-și pronunța cu curaj crezul. Faptul că poemul a rămas neterminat timp de câțiva ani înainte de a fi publicat a fost interpretat ocazional ca un semn că Bryant intra într-o lungă perioadă de criză religioasă nerezolvată, dar ideea că un poet ar transcrie o problemă filozofică într-o metrică atent lucrată doar pentru a suspenda compoziția până când ar fi rezolvat problema este neverosimilă în sine. În mod evident, Bryant își reexamina convingerile religioase, dar nu există nimic ezitant în percepția pe care poemul său o descrie.
În timpul celor opt luni petrecute în Plainfield, Bryant a profitat în mod evident de ocazia de a relua scrierea, refăcându-și ideile și rafinând noi strategii estetice în acest proces. Unele dintre cele mai bune poeme ale sale au apărut în această perioadă. Chiar și așa, acestea au fost plăceri private, nu pași într-o carieră literară îndreptată spre aclamarea publică. Într-adevăr, a avut grijă să-și ecraneze activitățile poetice, ca nu cumva locuitorii din zonă să creadă că nutrește noțiuni înalte despre sine sau că îi lipsește seriozitatea adecvată. Conștient de necesitatea de a se adapta la cerințele rolului pe care era hotărât să îl joace cu succes, a luptat pentru a-și depăși inhibițiile în vorbirea în public și pentru a cultiva încrederea potențialilor clienți. Acest efort de a dezvolta o fațadă care nu corespundea realității sale personale nu a făcut decât să-i sporească sentimentul de înstrăinare. „În Plainfield”, i-a scris unui prieten, „am găsit oamenii destul de intoleranți în noțiunile lor și aproape în întregime guvernați de influența câtorva indivizi care au privit cu multă gelozie venirea mea printre ei”. În iunie 1816, după ce a deznădăjduit „să își extindă vreodată foarte mult sfera de activitate”, a început să investigheze perspectiva de a se alătura unui cabinet stabilit în Great Barrington, iar în octombrie s-a mutat în orașul din Valea Housatonic. Dar, deși comunitatea s-a schimbat, lupta sa interioară nu s-a potolit. Ceea ce nu-i venea în mod natural, a încercat să cucerească prin voință. În scrisori, s-a hotărât în repetate rânduri să învingă o tendință spre indolență și să se concentreze asupra activității sale juridice. Această determinare măcinată a reușit; în luna mai a anului următor, partenerul senior al firmei, recunoscând industria mai ascuțită a tânărului și, poate, capacitatea sa superioară, i-a vândut partea sa din cabinet la un preț de chilipir. Bryant accedea la soarta sa evidentă, dar cu un evident dezgust. Răspunzând la o anchetă a fostului său angajator din Bridgewater, el a mărturisit,
Din păcate, domnule, Muza a fost prima mea dragoste și rămășițele acelei pasiuni care, nefiind dezrădăcinată, dar răcită până la extincție, mă tem că mă vor face să privesc întotdeauna cu răceală frumusețile severe ale lui Themis. Cu toate acestea, m-am îmblânzit cât am putut de bine și m-am străduit să mă achit cu punctualitate și atenție de acele îndatoriri ale profesiei mele pe care am fost capabil să le îndeplinesc. … În ansamblu, am toate motivele să fiu mulțumit de situația mea.”
Îmblânzirea lui însuși la muncile legii a devenit cu atât mai necesară atunci când a decis că a venit timpul să își aleagă o soție. După sărăcia de oportunități din Plainfield, viața socială a lui Bryant s-a relansat în Great Barrington. În timp ce scrisorile pe care le trimitea foștilor colegi de drept îi pomeneau de vești despre domnișoarele încântătoare pe care le lăsase în urmă în Bridgewater, el cerceta distracțiile locale; în perioada Crăciunului, a întâlnit-o pe Frances Fairchild, o orfană de 19 ani cu „o expresie remarcabil de sinceră, o figură plăcută, un picior delicat și mâini frumoase și cel mai dulce zâmbet pe care l-am văzut vreodată”. În martie, scriind un mesaj de felicitare pentru un mire recent, Bryant s-a îngrijorat cu voce tare de „numeroasele sale reflecții ghinioniste” și de sentimentele „de oroare secretă la ideea de a lega viitorul meu noroc cu cel al oricărei femei de pe pământ”, dar chiar aceste tremurături atestau intensitatea dorinței sale de a se căsători cu Fanny. Iar pentru a se califica ca soț, știa el, ar fi trebuit să acorde mai puțină atenție Muzei.
O întâmplare curioasă petrecută la Boston avea însă să lucreze pentru a slăbi influența lui Themis. Asocierile lui Peter Bryant cu intelectualii din oraș au stimulat un entuziasm pentru o publicație ambițioasă de doi ani, North American Review, care, i-a scris fiului său în iunie 1817, ar trebui să servească în mod plăcut ca „mijloc de a te face cunoscut în capitală”. Când fiul a ignorat acest îndemn, Dr. Bryant a preluat inițiativa. Luând câteva ciorne pe care Cullen le lăsase în biroul său și rescriind alte două de propria mână, le-a înaintat lui Willard Phillips, un prieten de lungă durată din Cummington și editor al North American. La rândul său, Phillips le-a transmis personalului revistei, care a perceput imediat o nouă voce americană remarcabil de talentată – de fapt, se spune că Richard Henry Dana ar fi declarat, uimit: „Ah, Phillips, ți s-a impus; nimeni de această parte a Atlanticului nu este capabil să scrie astfel de versuri.”
Debutul acestei noi voci a fost însă umbrit de confuzie. Deoarece poemele trimise erau scrise de două mâini diferite, editorii au presupus, timp de mai multe luni după publicarea lor din septembrie, că erau opera a doi poeți diferiți: tată și fiu. Și pentru că North American, la fel ca multe reviste din acea vreme, își tipărea conținutul fără a identifica colaboratorii, cititorii nu au fost conștienți de această eroare, dar o a doua greșeală, consecință a primei, a încurcat intențiile poetului. Văzând că un grup de poezii purta titluri, în timp ce restul, în mâna doctorului Bryant, nu purtau niciunul, editorii au dedus că acestea din urmă constituiau un singur poem despre moarte – pe care unul dintre ei, bazându-se pe greaca sa, a aplicat titlul descriptiv „Thanatopsis”. Această versiune suturată și atribuită greșit i-a impresionat pe editori ca fiind cea mai bună dintre cele prezentate, dar și cele identificate de la început ca fiind ale fiului au fost foarte bine văzute. În decembrie, editorii au invitat mai multe contribuții, iar o lună mai târziu, Bryant a trimis, prin intermediul tatălui său, o versiune revizuită a unui fragment din Simonide pe care îl tradusese în timp ce era la Williams și un „mic poem pe care l-am scris în timp ce eram la Bridgewater”, probabil „To a Waterfowl”. Împreună cu poemul scris pentru nunta prietenului său din 1813, acestea au apărut în numărul din martie.
Faptul că Bryant nu a oferit nicio compoziție nouă, în ciuda încurajării excepționale din partea North American, sugerează cu tărie că cititorii revistei abia dacă au observat poemele. Cu siguranță că nu s-au stârnit urale precum cele care întâmpinaseră The Embargo; într-adevăr, debutul său în Hampshire Gazette la vârsta de 13 ani a provocat mai multă agitație. Dar aprobarea literaților din Boston avea să conteze mult mai mult pe termen lung decât o accelerare a atracției populare. În februarie, Phillips, angajat acum ca agent al lui Bryant, i-a sugerat să recenzeze o carte a lui Solyman Brown ca pretext pentru a realiza o istorie critică a poeților americani și a poeziei, impunându-se astfel ca autoritate preeminentă în domeniu. Ajutat în mare măsură atât de sfatul tatălui său, cât și de colecția sa, tânărul de 23 de ani nu a dezamăgit. Eseul a servit nu numai ca o piatră de temelie a istoriei noastre literare, ci și ca un exordiu chibzuit și temperat la numeroasele argumente în favoarea naționalismului literar american pe cale să izbucnească. Un al doilea eseu, „On the Use of Trisyllabic Feet in Iambic Verse”, publicat în septembrie 1819, a refăcut un material care probabil a fost redactat prima dată când avea 16 sau 17 ani și încerca să se elibereze de cadența neoclasică a lui Pope; chiar și așa, a făcut multe pentru a-i consolida acreditările ca cercetător al metricii. În aceeași lună, Williams College i-a acordat o diplomă onorifică de masterat.
Între timp, Bryant aproape că a suspendat scrierea de poezii proprii. Edward Channing, redactorul-șef, recunoscând importanța sa potențială pentru revistă, îi solicitase un angajament „de a petrece puțin timp din profesia ta și de a ni-l oferi nouă”. Dar principala loialitate a lui Bryant a continuat să fie față de cabinetul său. Când a băgat mâna în dosarul său și a trimis „The Yellow Violet”, Channing s-a simțit obligat să o respingă deoarece, fără piese însoțitoare demne de luat în seamă, era prea scurtă pentru a justifica un departament de poezie. În anul următor, Bryant a terminat doar „Râul verde”, un imn al naturii lucrat cu măiestrie, care amintește de precedenta „Inscripție pentru intrarea într-o pădure”. Se termină, cu părere de rău, cu poetul invidiind pârâul, liber să alunece „într-o transă de cântec”, în timp ce el, legat de biroul său, este „forțat să muncească din greu pentru scursurile oamenilor, / Și să mâzgălească cuvinte ciudate cu stiloul barbar”. Un al doilea poem, „Locul de înmormântare”, punea în contrast mormintele din Anglia, împodobite cu plante simbolice de aducere aminte, cu cele din Noua Anglie, neglijate de pelerini și lăsate în voia vegetației naturii, dar această concepție promițătoare a rămas un fragment, dezvoltarea sa nerezolvată. Preocuparea pentru conducerea biroului său de avocatură s-ar putea să nu fi fost singurul impediment. Moartea a cântărit din nou în mintea sa – poate pentru că suferea o altă perioadă de sănătate precară, iar tatăl său pierdea rapid teren din cauza tuberculozei. Cel mai susținut proiect nou al său din timpul anului a fost un eseu, „Despre temperamentul fericit”, care, contrar a ceea ce ar putea sugera titlul său, disprețuia veselia neîntreruptă ca pe o manifestare a insensibilității. Cu toate acestea, motivul său nu era saturnin: Bryant căuta să se convingă pe sine însuși să accepte moartea ca pe un aspect inevitabil al mutabilității care conferă „încântare sălbatică și ciudată vieții.”
În martie 1820, plămânii lui Peter Bryant s-au umplut de sânge în timp ce fiul său stătea lângă el, privindu-l cum moare. Mai mult decât un tată, fusese un tovarăș apropiat și mentorul său cel mai apreciat; deși moartea sa fusese prevăzută de mai bine de un an, Bryant a simțit profund pierderea. „Despre temperamentul fericit” fusese un efort de a se pregăti pentru acest eveniment, dar „Imnul morții”, finalizat în timp ce era în doliu, a transformat speculația probantă a eseului într-un straniu imn, lansat ca o celebrare intelectuală a dreptății și egalității Morții. Odată ce tatăl său moare, însă, durerea face ca argumentul să se prăbușească. Gândurile la răufăcătorii „rămași să împopoțoneze pământul” jignesc amintirile tandre ale tatălui, iar nedreptatea îl face să se cutremure în fața imnului pe care l-a scris, însă refuză să îi șteargă strofele: „Lasă-le să rămână, / Înregistrarea unei revederi zadarnice.” În ciuda ambiguității calculate și înfrânte a finalului său, „Imnul morții” este mai încărcat de pasiune decât orice vers pe care Bryant îl va mai scrie vreodată. Totuși, în mod paradoxal, furia sa ascunde o mișcare subtilă de îndepărtare de erezia din „Thanatopsis”, în special în ceea ce privește postularea „unei vieți mai fericite” pentru tatăl său după înviere. (În aceleași luni în care a fost compus poemul, Bryant a contribuit cu cinci imnuri la Societatea Unitariană din Massachusetts pentru noua sa himnografie. Deși era încă un congregaționalist nominal – care, de altfel, a continuat să-și plătească zeciuiala – el a respins nucleul dogmei creștine, dar aceste versuri, deși nu sunt mai tradiționale decât cele ale bisericii unitariane, îl arată că se îndreaptă spre o acomodare cu credința convențională.)
Căsătoria din ianuarie 1821 cu Francis Fairchild, fata pentru care scrisese „Oh Fairest of the Rural Maids”, i-a ridicat tristețea, iar un an mai târziu, aproape la zi, Fanny i-a prezentat o fiică, care a primit numele mamei sale. Perspectivele literare ale lui Bryant s-au luminat și ele. Când o neînțelegere în legătură cu succesiunea la redacția de la North American Review a determinat-o pe Dana să demisioneze, acest susținător devotat al „noii” poezii romantice și-a înființat propria publicație, The Idle Man; chiar dacă cei doi nu se cunoscuseră încă, Dana a acordat o mare prioritate participării lui Bryant la acest demers. (Corespondența lor cu privire la această chestiune a inițiat o strânsă prietenie care avea să dureze pentru tot restul vieții lor). Bryant a trimis patru poezii la efemerul jurnal. „Green River”, încă nepublicat, deși scris în anul precedent, se situează cu mult deasupra celorlalte. „Scene de iarnă” (redenumită mai târziu „O piesă de iarnă”), profund wordsworthiană, suferă din cauza comparației cu modelul său, înclinând mult mai mult spre reculegere decât spre emoție; cu toate acestea, este suficient de bună pentru a fi confundată cu porțiuni din Preludiu, care nu avea să apară tipărită decât peste trei decenii. „Vântul de Vest”, cel mai puțin important din grup, atât ca întindere, cât și ca realizare, transmite un gând simplu prin șapte catrene nedeslușite. „O plimbare la apus”, deși nu reușește să realizeze la final sensul extins pe care l-a promis implicit, dezvăluie interesul în evoluție al lui Bryant pentru ciclurile civilizației și, în special, pentru influența trecutului indian asupra identității albilor americani. Acest interes avea să devină în curând convingător.
În primăvară, promotorii lui Bryant din America de Nord au convins Societatea Phi Beta Kappa de la Harvard să îl invite să citească la festivitatea de deschidere din august (informându-l întâmplător, spre surprinderea sa, de alegerea sa ca membru cu patru ani mai devreme). Bryant a acceptat, depășindu-și obișnuitele rețineri legate de vorbitul în public, dar în loc să pregătească un discurs, a ales să compună pentru recitare „The Ages”, un poem de anvergură epică. Un fel de preambul ridică întrebările cunoscute ale lui Bryant cu privire la sensul mortalității și face aluzie în mod oblic la moartea tatălui său – ecourile din „Imnul morții” sunt destul de distincte – dar apoi, după o tranziție care recunoaște schimbarea ca fiind calea întregii naturi, poemul relatează marșul civilizației, vârstă cu vârstă, până la descoperirea Lumii Noi și realizarea de către America a scopului istoriei.
Secolul al XX-lea a judecat „Vârstele” cu asprime; chiar și principalii adepți ai poetului l-au omis din colecțiile lor de opere ale lui Bryant. Cu toate acestea, în secolul al XIX-lea, când ideea Destinului Manifest global al Americii a adunat o mare susținere populară, s-a descurcat considerabil mai bine. Bryant însuși, în ciuda diminuării considerației pe care i-o acorda în ultimii ani, a continuat să-i recunoască poziția în afecțiunea publicului său, plasând-o întotdeauna pe primul loc în cele șase colecții de poezii publicate în timpul vieții sale. Cu toate acestea, 1821 a fost momentul său ideal. Literatura americană dădea primele semne de maturitate, dar îi lipsea încă un poet a cărui operă să poată fi comparată cu cea a rivalilor britanici; „The Ages” l-a nominalizat pe Bryant ca fiind acel poet. Proclamând o Americă mesianică, Bryant a construit implicit un argument în favoarea naționalismului literar ca mijloc de exprimare a scopului Americii: dacă „The Ages” era poemul necesar, Bryant era poetul necesar. Coteria din Boston care a pus la cale apariția lui Bryant a profitat de moment. Înainte ca acesta să părăsească Cambridge, Phillips, Dana și Channing au aranjat publicarea volumului Poems by William Cullen Bryant, cu „The Ages” în frunte, urmat de „To a Waterfowl”, „Translation of a Fragment by Simonides”, „Inscription for the Entrance to a Wood”, „The Yellow Violet”, „Song” (redenumit ulterior „The Hunter of the West”), „Green River” și o versiune corectată a lui „Thanatopsis”, cu noul său început și sfârșit, revizuită în timpul vizitei sale. Vânzările au fost dezamăgitoare – un an mai târziu, încă nu-și acoperise costurile de tipărire – dar recenziile au fost bune, nu numai în Boston și New York, ci și în Anglia, unde Bryant a devenit în scurt timp singurul poet american cunoscut. În mai 1823, în timp ce se compătimea pentru speranțele financiare năruite, prietenul său Phillips putea totuși să se bucure că „cartea ți-a dat în sfârșit o reputație bine stabilită.”
Din păcate, reputația nu a putut asigura soția și fiica și nici nu i-a ușurat obligațiile față de mama sa și frații mai mici de la moartea tatălui său. Bryant s-a bucurat de alegerea și numirea sa în mai multe funcții politice minore, inclusiv un mandat de șapte ani ca judecător de pace pentru comitatul Berkshire, pentru a-și suplimenta veniturile ca avocat, dar concesiile pe care le făcea cu părere de rău față de profesia sa nu aveau să se atenueze. Când, în iunie 1821, într-o scrisoare din partea lui Channing, acesta și-a cerut scuze pentru „solicitarea de favoruri literare” care i-ar fi întrerupt îndatoririle, Bryant a răspuns că nu i se cuvenea nimic „cuiva care nu urmează cu prea mult entuziasm studiul dreptului, pentru că îi plac mai mult alte studii; și totuși le dedică puțin din timpul său, de teamă ca acestea să nu-i dea antipatie pentru drept”. Timp de doi ani după ce a terminat „Vârstele” și a văzut Poemele lăudate, nicio alternativă la o fidelitate reticentă față de practica sa nu a părut posibilă. Apoi, în decembrie 1823, a venit un fulger din senin: Theophilus Parsons, editorul fondator al The United States Literary Gazette, i-a cerut să contribuie cu „zece sau douăzeci de bucăți de poezie”, alăturându-se astfel „celor mai buni scriitori din Boston” în noua întreprindere. Când Parsons, scuzându-se politicos, i-a oferit 200 de dolari pe an pentru o medie lunară de 100 de versuri, Bryant a acceptat cu bucurie. Cu mult peste rata obișnuită, suma echivala cu aproximativ patruzeci la sută din câștigurile sale anuale din avocatură.
Într-o perioadă de 12 luni, Bryant a contribuit cu 23 de poezii la Literary Gazette, 17 în conformitate cu termenii înțelegerii sale cu Parsons și încă șase în 1825, când Bryant a renunțat la angajamentul său după ce un nou editor, încercând să facă economii, i-a oferit jumătate din stipendiu pentru jumătate din numărul de versuri. Așa cum ar sugera necesitatea de a respecta un program, calitatea lucrărilor pe care le trimitea era extrem de inegală. „The Rivulet” se numără printre cele mai bune poezii ale sale, dar o scrisese deja înainte de contractul cu Parsons. Prea mult din ceea ce a scris la cotă reflectă un impuls de a furniza o înfrumusețare adecvată pentru numărul viitor al revistei: de exemplu, „Martie”, „Noiembrie”, „Păduri de toamnă”, „Vânt de vară”. Uneori, rezultatul este inspirat, dar, în general, calitatea este eterogenă și, de multe ori, o imagine surprinzătoare sau o replică fericită duce la un clișeu sau la o rimă pur și simplu convenabilă. Chiar și „To — ” (redenumit ulterior „Consumarea”) – un sonet compus în 1824 în timp ce cea mai iubită soră a sa, Sarah, era pe moarte – risipește o expresie tandră și personală a disperării cu o rimă banală într-un ultim vers banal. De asemenea, conștient de faptul că scria pentru o revistă, este posibil ca Bryant să fi început să satisfacă gustul popular. În ciuda faptului că a deplâns o recentă proliferare a narațiunilor despre indieni, el a alimentat apetitul publicului cu „O poveste indiană” și „Monument Mountain”, precum și cu o altă meditație despre strămutarea unei rase de către alta în „Un indian la locul de înmormântare al părinților săi”. A dat dovadă de îndrăzneală prin foarte puține experimente cu iregularitatea metrică, care fusese una dintre preocupările sale proeminente. Două dintre poemele din Gazeta literară sunt rimate: „Rizpah”, o poveste biblică în genul tragediei grecești, pe care Poe a denigrat-o pentru indulgența „zburdalnică” a poetului într-un ritm „singular de nepotrivit pentru lamentațiile mamei îndurerate”; și „Mutație”, un sonet despre necesitatea de a lăsa să treacă agonia și de a accepta moartea ca o funcție a schimbării constante. Cel de-al treilea, în versuri albe, a fost, fără îndoială, cea mai bună realizare poetică a anului, dar „Un imn al pădurii” reprezintă mai mult decât o îndemânare sigură; de asemenea, arată că poetul se deplasează în direcția ortodoxiei religioase. Începând cu „Crângurile au fost primele temple ale lui Dumnezeu”, acesta susține că pădurea este un loc potrivit pentru comuniunea cu Dumnezeu – nu, așa cum Bryant susținuse anterior în „Thanatopsis”, că Dumnezeu este imanent în natură sau că universul este manifestarea materială a spiritului.
Deși Bryant nu era în mod constant în cea mai bună formă a sa, el a produs mai multă poezie de înaltă calitate decât oricare dintre compatrioții săi, dar era încă angajat într-o carieră juridică. Apoi, în septembrie 1824, o curte de apel a anulat o hotărâre pe care o obținuse pentru clientul său; indignat că „o piesă de pură șicană” a triumfat asupra fondului cauzei, a decis să renunțe la avocatură. Dar această absurditate nu a făcut decât să precipite o decizie spre care se îndrepta inexorabil. Scrierea de poezii într-un ritm susținut pentru Literary Gazette i-a dovedit că, până la urmă, nu fusese dezamăgit de „draga vrăjitorie a cântecului”. Dacă, în sine, stipendiul pe care îl câștiga nu era suficient, îi arăta că, în sfârșit, ar putea fi posibil să își câștige existența în lumea publicațiilor. Cu toate acestea, poate că cele mai convingătoare motive au avut de-a face cu reacția sa la Great Barrington. Orașul care i se păruse atât de plăcut după mizeria din Plainfield îl irita acum cu izolarea sa provincială și cu viețile ciupite ale locuitorilor săi. Prietenia cu familia Sedgwick din Stockbridge, din apropiere, a sporit această dezamăgire. Prin intermediul lui Charles Sedgwick, un coleg avocat pe care îl cunoscuse la Williams, Bryant i-a cunoscut pe ceilalți trei frați și pe sora lor Catharine – toți intelectuali dedicați literaturii. „Legea este o hidoșenie”, i-a scris Charles prietenului său; „în plus, în practică există trucuri care ar provoca perpetuu dezgust”. Doi frați Sedgwick locuiau în New York City și au încercat să-l convingă pe Bryant să se mute acolo unde „orice descriere a talentului poate găsi nu numai ocupație, ci și diversitate de aplicații”. Între timp, Dana era din ce în ce mai îngrijorată de faptul că Bryant, angrenat în cabinetul său și în viața politică locală, „își va lăsa talentul să doarmă.”
O vizită la Robert Sedgwick în New York, cu aproape jumătate de an înainte de odioasa hotărâre judecătorească, îi trezise, de fapt, deja gândurile de a pleca din Berkshires. Întâlnirea cu cele mai strălucitoare lumini literare ale orașului, inclusiv cu James Fenimore Cooper, l-a intrigat pe Bryant, iar în februarie, i-a vizitat din nou pe frații Sedgwick. Până în primăvară, aceștia i-au acordat asistență în cadrul unor negocieri complexe care aveau să-l facă editor al unei reviste fuzionate, New-York Review și Atheneum Magazine. Bryant s-a simțit eliberat. La întoarcerea acasă pentru a-și închide biroul din Great Barrington, l-a văzut pe Charles, care i-a raportat fratelui său Henry din New York că „fiecare mușchi al feței sale fremăta de fericire. Îi săruta pe copii, vorbea mult și zâmbea la orice lucru. A spus mai multe despre bunătatea ta față de el decât l-am auzit vreodată exprimându-se, cu privire la orice persoană”. Părăsindu-și familia în Berkshires în ziua de 1 Mai, editorul nou numit s-a grăbit la New York pentru a împinge spre tipar primul număr al publicației sale.
Deși nu era convins că era potrivit pentru a „judeca cărți”, Bryant s-a aplicat la această sarcină în modul cel mai onorabil; cu toate acestea, a doua parte – adică „revista”, cu stocul său de lucrări originale – a prezentat mai multe probleme. Primul număr a prezentat un poem de Fitz-Greene Halleck, un newyorkez cu o reputație în creștere, a cărui contribuție, „Marco Bozaris”, despre un erou revoluționar grec, a avansat o cauză populară și emoțională la care Bryant se angajase în timp ce se afla în Great Barrington. Dar, pentru numerele ulterioare, au fost trimise puține lucrări de un interes comparabil, iar Bryant a fost nevoit să își retragă din săracul său dosar de poezii și apoi să încerce să scrie o povestire, „O legendă din Pennsylvania”, pentru a umple revista. Între timp, abonamentele nu au fost pe măsura speranțelor editorului și, la exact un an de la lansare, publicația a fost suspendată. Dar Bryant a refuzat să accepte înfrângerea. Timp de câteva luni neliniștite, el făcuse planuri cu un editor din Boston pentru a crea o extensie a Gazetei literare, care să se numească The United States Review, și pentru a o unifica cu un vestigiu New-York Review. Concepută ambițios ca o publicație națională, care urma să apară simultan în Boston și New York, aceasta și-a pierdut aproape imediat primul coeditor, iar succesorul său, un cercetător în științe clasice care lucra ca bibliotecar la Harvard, a dovedit rapid că relația cu partenerul său din New York nu va merge bine. Primul număr a apărut în octombrie 1826; un an mai târziu, în ciuda infuziilor de poezii ale lui Bryant și a unei alte povestiri, și această revistă s-a prăbușit.
Când Bryant a renunțat la avocatură pentru o redacție la New York, a declarat că nu știa sigur dacă schimbă o „afacere șubredă” cu alta, iar după eșecul celor două reviste, dintre care cea de-a doua l-a costat o investiție de aproape jumătate de an de salariu, ne-am fi putut aștepta la un regret pentru alegerea sa. În schimb, în ciuda unui volum de muncă împovărător, s-a dovedit a fi o aventură îmbucurătoare. La sosire, s-a cazat la o familie de francezi, pentru a-și putea perfecționa limba pe care o studiase mai întâi cu tatăl său. Domnul Evrard a insistat să participe la slujbă pentru mântuirea sufletului său și a încercat să-l convertească la catolicism, însă Bryant, respectând firea exuberantă și inima bună a bărbatului, a luat totul cu binișorul, iar când Fanny și fiica lor s-au mutat în oraș, s-au alăturat gospodăriei aglomerate Evrard pentru aproximativ o lună. Reînnoirea limbii franceze a avut o aplicație aproape imediată: pentru numărul din iulie al revistei The New-York Review, Bryant nu numai că a scris un eseu lung în care a recenzat o nouă ediție a lucrării lui Jehan de Nostre Dame din 1575 despre poeții trubaduri, dar a tradus și poezie provensală pentru a însoți evaluarea critică. El nu s-a oprit aici. Cunoașterea celebrului poet cubanez José Maria Hérédia l-a determinat să învețe spaniola și să studieze literatura spaniolă, precum și să traducă poemele lui Hérédia în engleză. Legăturile strânse cu Lorenzo Da Ponte, marele libretist al lui Mozart, care se mutase la New York de la Londra și care făcuse din promovarea operei italiene misiunea sa, l-au introdus pe Bryant în această artă în timpul primului său an în oraș, în timp ce ocupatul editor studia italiana. Da Ponte a publicat mai multe lucrări în jurnalul lui Bryant, inclusiv observații despre Dante, iar ulterior a tradus o parte din poeziile lui Bryant în limba sa maternă. Crema artiștilor creativi din New York l-a primit cu entuziasm pe noul venit în cercul lor. James Fenimore Cooper l-a invitat să se alăture clubului său Bread and Cheese Lunch Club, începând o relație intimă care avea să dureze până la moartea lui Cooper, la mijlocul secolului trecut. (Au fost instalați ca membri, în același timp, un alt poet, James Hillhouse, și Samuel Morse, un pictor care avea să dobândească mai târziu o mai mare faimă ca inventator). „The Lunch”, așa cum era cunoscut, a devenit centrul vieții sociale a lui Bryant. El își descoperise în adolescența timpurie o puternică atracție pentru schițe; acum, în prezența unor artiști hotărâți să creeze o nouă eră a picturii americane, acest interes a reînviat. În Thomas Cole, pe care, de asemenea, îl întâlnise pentru prima dată prin intermediul familiei Sedgwick, a găsit un spirit înrudit și a făcut cauză comună cu ceilalți artiști de la The Lunch: Asher Durand, Henry Inman, John Wesley Jarvis și John Vanderlyn. În 1827, National Academy of the Arts of Design, nou înființată de acest grup, l-a ales pe Bryant „Profesor de mitologie și antichități”. Prietenii săi literari de la The Lunch și „the Den”, o sală de întâlniri din librăria lui Charles Wiley, unde Cooper ținea discursuri, erau la fel de proeminenți. Pe lângă Hillhouse și Cooper, printre ei se numărau strălucitul conversator Robert Sands, al cărui lung poem Yamoyden (1820) începuse moda subiectelor indiene; poetul îndrăgit al momentului, Fitz-Greene Halleck; stimabilul Knickerbocker și membru al Congresului Gulian Verplanck; și James Kirke Paulding, care publicase recent romanul satiric Koningsmarke (1823) și care era cel mai important susținător al unei literaturi naționale. În plus, Bryant ajunsese să îl cunoască pe William Dunlap, atât pictor, cât și o figură eminentă a teatrului newyorkez. În timp ce se afla în Great Barrington, la sfatul familiei Sedgwick, Bryant a abandonat o farsă politică, singura sa încercare de a scrie pentru scenă, însă interesul său a supraviețuit. Prin intermediul lui Dunlap, a făcut parte din două jurii de teatru: unul, în 1829, a acordat un premiu pentru Metamora, interpretată cu distincție de Edwin Forrest; cel de-al doilea, în 1830, a ales The Lion of the West a lui Paulding, care a devenit rapid cea mai de succes comedie americană de până atunci.
Atât ca poet american respectat de Europa, cât și ca editor în centrul renașterii culturale a New York-ului, Bryant s-a trezit chemat să joace rolul de profet. Imediat înainte de mutarea sa în oraș, North American Review publicase articolul său despre Redwood al lui Catharine Sedgwick. Inițial menit să promoveze romanul bunului său prieten, eseul s-a transformat într-un strigăt de mobilizare pentru o literatură americană autohtonă – o cauză perfect adaptată la atmosfera expansivă a New York-ului. În primăvara anului următor, omul care se temea cândva să vorbească în public ținea patru prelegeri despre poezie la Ateneul din New York. Atent argumentate și echilibrate, aceste declarații merită să fie comparate cu „The American Scholar” al lui Emerson, de un deceniu mai târziu, ca o cartă pentru realizări literare naționale.
La numai 31 de ani când și-a prezentat prelegerile, Bryant părea cel mai bun candidat pentru a realiza viitorul pe care îl descria, dar o slujbă pe care o credea temporară și complementară când a început-o în iulie a ordonat un curs diferit. Alexander Hamilton fondase New-York Evening Post în 1801 ca organ al partidului său federalist, dar pe măsură ce partidul a slăbit, William Coleman, editorul inițial, a alunecat de la principiile federaliste. O accidentare suferită de Coleman la jumătatea lunii iunie 1826, în urma unui accident vascular cerebral anterior care l-a privat de folosirea picioarelor, l-a forțat să se bazeze pe un înlocuitor pentru a-l ajuta să conducă ziarul. Bryant a fost o alegere evidentă. Îngrijorat de posibilitatea ruinării financiare, tocmai obținuse o licență pentru a practica avocatura în New York ca asigurare împotriva calamităților, dar jurnalismul reprezenta o alternativă mai fericită. În plus, politica sa se potrivea cu cea a lui Coleman, care devenise practic un democrat. Tânărul Bryant se declarase cu ardoare pentru protecționism în „Embargoul”, dar în îndatoririle sale ca, de fapt, consilier al Congresului, în timp ce se afla la Bridgewater și apoi, mai sistematic, la Great Barrington, studiase economia politică și se poziționase ferm de partea comerțului liber. Deși niciun document nu consemnează momentul în care Bryant a preluat controlul asupra paginii editoriale a ziarului, este aproape sigur că acesta este marcat de o schimbare bruscă în favoarea unor memorii atent argumentate împotriva tarifelor vamale ridicate. De asemenea, Bryant se orientase spre poziții democrate și în alte domenii, îl admira pe Andrew Jackson și se simțea personal atras de bunul prieten al lui Paulding, Martin Van Buren – toate acestea au creat relații confortabile între notorii și înflăcărații Coleman și editorul său asistent.
În octombrie, în ciuda angajamentului lui Bryant de a conduce The United States Review, acesta a acceptat un post permanent la Evening Post, iar în timpul deteriorării lui Coleman în următorii trei ani, și-a asumat titlul corespunzător responsabilităților pe care le purta: redactor-șef. Când Dana, conștiința sa artistică, l-a avertizat că amestecul jurnalistic în politică îi va înăbuși poezia, Bryant a răspuns în mod faimos că ziarul „îmi va lua doar diminețile, iar tu știi că politica și burta plină sunt mai bune decât poezia și foamea”. Dar este posibil ca răspunsul lui Bryant să fi fost oarecum nesincer. Perspectiva financiară cu Evening Post era atrăgătoare: Bryant a cumpărat o parte din ziar și, mai târziu, și-a mărit cota de proprietate, încrezător că va face avere, așa cum a și făcut-o în cele din urmă. Mai important, în ciuda tuturor protestelor sale cu privire la faptul că trebuia să „muncească pentru Evening Post”, politica îl fascina. Pe lângă politicile economice liberale care includeau liberul schimb, sprijinul pentru organizarea forței de muncă, opoziția față de monopoluri, politicile pro-imigranți și ratele scăzute ale dobânzilor, el a susținut în mod constant rezistența la răspândirea sclaviei. În 1820, într-o perioadă în care vorbitul în public încă îl înspăimânta, a ținut un discurs împotriva Compromisului din Missouri și l-a denunțat pe senatorul său, Daniel Webster, pentru că a intermediat adoptarea unei legi atât de respingătoare din punct de vedere moral. În calitate de redactor al Evening Post, a rămas fidel acestei convingeri, îndrumându-și cititorii în direcția Partidului Solilor Libere, iar atunci când această mișcare s-a alăturat amalgamului care a constituit noul Partid Republican, Bryant și Evening Post au fost printre cele mai energice și mai deschise voci pentru primul candidat prezidențial al acestuia, John Frémont. Patru ani mai târziu, a fost unul dintre principalii susținători ai lui Abraham Lincoln, iar după începerea Războiului Civil, a devenit un apărător energic al abolirii. La sfârșitul vieții, Bryant editorul și înțeleptul politic îl eclipsase pe poet în mintea publicului.
Să-l vedem însă pe Bryant în anii 1820 ca fiind nevoit să aleagă între poezie, pe de o parte, și politica jurnalistică, pe de altă parte, înseamnă să implicăm o divizare prea drastică. New York-ul din acea vreme semăna mai degrabă cu orașele din Europa în evoluția sa de coterie culturală, iar Bryant devenise rapid unul dintre cei mai prestigioși membri ai acesteia. Așa cum literații asociați cu North American Review contribuiseră, chiar dacă pentru scurt timp, la transformarea Bostonului în centrul intelectual al națiunii, Bryant, la fel de mult ca oricare altă figură, a mutat acest accent la New York. Realizările poetice au reprezentat o parte din influența sa, iar autoritatea sa ca editor a cântărit cu siguranță la fel de mult, dar la fel de importantă a fost convivialitatea care i-a atras la el pe scriitorii și artiștii din oraș. Cândva timid din fire, își dezvoltase talentul de a acționa ca un catalizator. Manifestând în mod tipic această calitate au fost cele trei anuare și o colecție de povești, toate generate ca exerciții de camaraderie.
La sfârșitul anului 1827, după dispariția United States Review, Bryant, în compania lui Robert Sands și a lui Gulian Verplanck, a promovat ideea unei cărți cadou de Crăciun asemănătoare cu anuarele englezești și cu The Atlantic Souvenir. Spre deosebire de modelele sale, care erau miscelanee semnate de diverși autori, The Talisman urma să fie atribuit în întregime unui singur scriitor, Francis Herbert – de fapt, un pseudonim pentru cei trei prieteni, fiecare dintre ei asumându-și responsabilitatea pentru aproximativ o treime din paginile anuarului, participând în același timp și la munca celorlalți. Două dintre cele trei povestiri ale lui Bryant pentru Talismanul inițial par să fi fost sugerate de colaboratorii săi. Relatând o presupusă legendă indiană furnizată de Verplanck, „The Cascade of Melsingah” seamănă cu nenumărate alte specimene ale genului și este cea mai slabă dintre cele trei. „The Legend of the Devil’s Pulpit”, sugerată probabil de Sands, are o intrigă mai degrabă defectuoasă, dar există o sprițiozitate în batjocorirea figurilor locale care a fost pe placul cititorilor. Cea mai bună dintre toate, „Aventură în Indiile de Est”, o descriere complet inventată a unei vânători de tigri, a ieșit exclusiv din imaginația lui Bryant; deși este o poveste slabă, este aproape răscumpărată prin invenția creativă a detaliilor și prin proza evocatoare.
În ciuda grabei cu care a fost alcătuit, Talismanul pentru 1828 a fost bine primit, iar colaboratorii, care formau acum nucleul Clubului de schițe (cunoscut și sub numele de Douăzeci și unu, după numărul de membri), au elaborat un succesor pentru 1829 – acest volum urmând să găzduiască alți membri ai clubului și să prezinte lucrări de artă. Bryant a contribuit cu cinci poezii, o traducere a unei balade spaniole și o relatare de călătorie în Spania (pe care, la fel ca și Indiile de Est, nu o vizitase), pe lângă o povestire despre cruzime și răzbunare teribilă, „Story of the Island of Cuba”. Un ultim volum al anuarului a fost alcătuit pentru 1830, chiar dacă taxele din alte părți i-au taxat pe toți cei trei colaboratori. Din nou, partea lui Bryant în „Francis Herbert” a fost atât variată, cât și cu greutate: pe lângă o jumătate de duzină de poezii, a scris trei povestiri. Până atunci, „Talismanul” își urmase cursul, dar un alt editor, Harper and Brother, s-a gândit suficient de mult la abordarea colaborativă a lui Bryant pentru a solicita o altă colecție similară în 1832, constând exclusiv în povestiri. Bryant a fost receptiv. Nașterea unei alte fiice în luna iunie a anului precedent și cheltuielile legate de mutarea într-o casă nouă în Hoboken, New Jersey, au constituit un motiv suficient pentru a accepta oferta celor de la Harper, dar, în mod evident, a salutat și oportunitatea de a scrie mai multă ficțiune, mai ales că asta însemna să lucreze în compania plăcută a prietenilor. Pe lângă Verplanck (care s-a retras în ultimul moment) și Sands, i-a adăugat pe asociatul său editorial de la Evening Post, William Leggett, alături de romancierii Catharine Sedgwick și James Kirke Paulding. Presupuse povești spuse de vizitatorii apelor de la Ballston, New York, Tales of the Glauber-Spa include două de Bryant: „The Skeleton’s Cave”, o piesă lungă, evident influențată de Cooper, și „Medfield”, o povestire morală, de factură autobiografică, despre un om bun, vinovat de o faptă rușinoasă atunci când își pierduse cumpătul.
Faptul că Bryant nu a mai scris niciodată o altă povestire este atribuit, în mod convențional, lipsei de seriozitate față de acest gen și calității slabe a eforturilor sale. Dar aceste explicații sunt înșelătoare. Cu siguranță, el a fost în primul rând un poet, iar primul anuar a avut ceva din caracterul de alint. Chiar și așa, ficțiunea sa merită mai mult respect decât a primit. Primele sale două povestiri, inspirate de Washington Irving, poate că au fost concepute de un editor presat să găsească material pentru a-și umple revista, dar ele exprimă totuși în proză viziunea asupra literaturii americane pe care a schițat-o în prelegerile sale de poezie. „O legendă din Pennsylvania”, despre un cocoș avar care găsește o ascunzătoare de aur, importă efectele poveștilor romantice europene într-un cadru american; „O tradiție de graniță”, o poveste cu fantome explicată rațional, încearcă să exploateze bogata varietate de enclave etnice din America – în acest caz, olandezii din New York. Să se fi gândit puțin la aceste eforturi? Nu s-a consemnat nicio judecată în acest sens, dar dacă avea o părere proastă despre talentul său pentru astfel de scrieri, pare puțin probabil că s-ar fi apucat de Talismanul, având în vedere accentul major pus pe ficțiune. Mai mult, reacția contemporană la povestirile sale a fost încurajatoare: toate cele trei volume ale anuarului au fost lăudate de critică, în mare parte datorită prozei lor, iar tirajul complet al Tales of the Glauber-Spa s-a vândut atât de repede încât a fost retipărit. Talentul lui Bryant pentru ficțiune nu este nicăieri mai evident decât în „The Indian Spring”, publicată în The Talisman pentru 1830. Într-adevăr, cu excepția a doar una sau două piese ale lui Washington Irving, nicio nuvelă americană anterioară nu este egală cu ea.
Evenimentul literar marcant al deceniului pentru Bryant a fost însă publicarea unei noi ediții de Poezii în ianuarie 1832. În 240 de pagini, aceasta a adăugat toate poeziile publicate în deceniul anterior (plus cinci pe care le păstrase în dosar) și, deși relativ puține dintre acestea erau la nivelul celor mai bune din Poemele din 1821, numărul mai mare a lărgit baza realizărilor sale. Răspunsul l-a recunoscut pe Bryant drept „cel mai important poet al țării sale”, iar o ediție britanică, condusă la tipar de prietenul său Irving (care și-a împrumutat numele ca editor al volumului, dar nu și serviciile sale), a fost salutată ca fiind opera remarcabilului poet din „pădurea primordială de dincolo de mare”, demn de a fi inclus în rândurile principalilor romantici englezi. Mai târziu, în același an, Bryant și-a părăsit biroul de la Evening Post pentru a călători, mai întâi la Washington, apoi, după ce a trecut prin sudul superior, în Illinois. Experiența sa cu marile râuri ale națiunii și apoi cu impresionanta întindere a preeriei l-a emoționat profund. În anul următor, a publicat marele său poem în versuri albe „The Prairies”, care în 1834 a devenit cea mai notabilă adăugire la încă o ediție de Poezii. Călătoria lui Bryant poate fi comparată cu călătoria crucială a lui Walt Whitman în Louisiana și în Midwest în 1848: pentru ambii bărbați, experiența unei Americi care se întindea fără limite dincolo de viețile lor din Est le-a afectat simțul vocii ca poeți americani.
Când Bryant și-a evaluat perspectivele după ce a părăsit Colegiul Williams în 1811, pasiunea sa pentru scrierea de poezii părea a fi total lipsită de promisiunea unei cariere remuneratoare. Cu excepția lui Benjamin Franklin, niciun scriitor american nu reușise să se întrețină pe sine și familia sa cu stiloul său, oricât de meschin, iar versurile erau în mod evident o ocupație pentru leneși. Dar în 1836, când frații Harper l-au preluat pe Bryant în editura lor, acesta a devenit un bun foarte valoros. Numeroasele retipăriri ale cărților sale i-au răspândit și mai mult popularitatea, iar drepturile de autor generoase ale firmei au făcut din el cel mai bogat poet din istoria americană.
Din nefericire, în timp ce averea sa literară era în ascensiune, necazurile i-au afectat viața personală. Moartea subită a lui Robert Sands, în decembrie 1832, l-a privat de un prieten drag, iar efectele atacurilor politice asupra conducerii Evening Post în lunile următoare i-au cerut un tribut psihic și mai greu. Pe măsură ce se încheia anul 1833, aștepta cu nerăbdare un răgaz în Europa, alături de familia sa, și a început să aranjeze ca prietenul său Leggett să îi țină locul la Evening Post. Imediat, au apărut noi supărări: Văduva lui William Coleman i-a cerut plata imediată a ipotecii pe care o deținea asupra ziarului, iar administrația Jackson nu a reușit să onoreze o numire diplomatică promisă. Când, în mijlocul unor revolte aboliționiste dezlănțuite pe străzile din New York, vaporul a plecat în cele din urmă spre Le Havre, la jumătatea anului 1834, Bryant a simțit o ușurare enormă și s-a instalat în lâncezeală în timp ce călătorea din Franța spre un sejur de opt luni în orașele din Italia și, în cele din urmă, spre München și Heidelberg. Apoi a sosit vestea că Leggett era bolnav fizic și poate și psihic; pentru a-și salva investiția în ziar, Bryant a navigat spre casă, singur, la începutul anului 1836.
Cu doar câteva luni mai devreme, se gândise să vândă partea sa din ziar și se bucura de o oarecare ușurință, dar Leggett a gestionat atât de prost finanțele acestuia și a alungat atât de mulți agenți de publicitate cu pozițiile sale politice „radicale”, încât editorul care se întorcea nu a avut de ales decât să se scufunde din nou în funcționarea zilnică a ziarului. Problemele economice naționale au afectat și mai mult veniturile, iar Evening Post nu și-a recăpătat echilibrul financiar până în 1839. Dar, din acel moment, a prosperat, crescând constant valoarea celor șaizeci de procente pe care le deținea, iar reputația sa a crescut pe măsură ce Bryant a gravat greșelile adversarilor săi politici cu editorialele sale acide. Ceea ce se presupune că începuse în 1827 ca un mijloc de a-și ține burta plină alimenta acum o avere modestă care, cu investiții iscusite, avea să se ridice în cele din urmă la o avere de aproape un milion de dolari.
Stabilitatea financiară a făcut posibilă urmărirea mai activă a intereselor sale diverse. Un homeopat de o viață întreagă – fusese învățat fitoterapie de tatăl său – a publicat Considerații populare despre homeopatie și a acceptat să conducă Societatea Homeopatică din New York la sfârșitul anului 1841. În aceleași luni, s-a alăturat comitetului de conducere al Asociației Apollo (redenumită în curând American Art Union); doi ani mai târziu, și de două ori după aceea, organizația l-a numit șef al acesteia. În plus, două cauze pentru care militase l-au ales la președinția lor: American Copyright Club (la care s-a adresat în 1843) și Societatea din New York pentru abolirea pedepsei cu moartea.
Serviciul public nu avea voie să excludă toate celelalte interese, totuși. Solicitările ziarului asupra atenției și energiei lui Bryant în timpul anilor 1830 nu i-au lăsat niciuna dintre ele pentru poezie, dar odată ce Evening Post a redevenit profitabil, el a reînceput să scrie versuri. În 1842 a publicat The Fountain and Other Poems (Fântâna și alte poezii), toate scrise după întoarcerea sa din Europa. În același an, a semnat și un contract de exclusivitate pentru a-și vinde poemele revistei Graham’s Magazine cu 50 de dolari bucata – un preț record pentru poezie. După doi ani, cele mai multe dintre aceste poezii au apărut sub titlul The White-Footed Deer and Other Poems (Cerbul cu picioare albe și alte poezii), 10 articole într-o ediție subțire de broșură menită să lanseze Home Library, o serie pe care Bryant și Evert Duykinck au conceput-o pentru a promova scriitorii americani. Poezia vârstei de mijloc, însă, nu a avut vibrația primelor sale lucrări. Două decenii mai târziu, ultima sa colecție de poezii noi se va dovedi un ecou și mai plictisitor a ceea ce fusese cândva genial. Publicată în 1864, cu ocazia împlinirii a 70 de ani de viață, Treizeci de poeme a pecetluit reputația lui Bryant de poet de la marginea focului: august inatacabil, dar fustangiu. Un critic i-a rezumat cariera comparându-l în dezavantaj cu marii poeți ai epocii – William Wordsworth, Samuel Taylor Coleridge, John Keats și Alfred, Lord Tennyson -, dar a avut grijă să comenteze că, deși americanul nu a putut egala forțele lor idiosincratice, el a fost „cel care, dintre toți contemporanii noștri, a scris cele mai puține lucruri neglijent și cele mai multe lucruri bine”.”
Conștient în ultimii ani de viață că originalitatea sa scăzuse, Bryant a revizitat splendoarea clasică pe care o îndrăgise în tinerețe. Traducerea, a explicat el, se potrivea bine bătrânilor grijulii. O selecție din Iliada în Treizeci de poeme a lăsat să se întrevadă ceea ce avea să urmeze. În februarie 1869, i-a scris fratelui său că a terminat 12 cărți din Iliada, care au fost publicate în anul următor. Următoarele 12, în mod surprinzător, le-a terminat în mai puțin timp decât primele 12, iar cel de-al doilea volum al epopeii a apărut în iunie 1870. Fără pauză, a trecut la Odiseea, produsă cu aceeași promptitudine în următorii doi ani. În comparație, opera sa originală a fost sărăcăcioasă. Bryant a scos două colecții revizuite ale poemelor sale în 1871 și 1876, dar acestea au fost în mod inconfundabil memoriale destinate zonelor mai prăfuite ale rafturilor de cărți, în ciuda câtorva adăugiri noi.
În mare parte, deceniile de după ce a făcut un pas înapoi de la sarcinile împovărătoare ale conducerii Evening Post au fost cedate nu poeziei, ci călătoriilor și birourilor unui bătrân cultural. Reluând călătoria europeană care fusese întreruptă de eșecul lui Leggett din 1836, Bryant s-a întors în Europa în 1845. Lăsându-și familia în urmă de data aceasta, a petrecut două luni în Anglia și Scoția, unde l-a vizitat pe bătrânul Wordsworth și practic pe toți scriitorii notabili, apoi a continuat prin cea mai mare parte a continentului pentru următoarele trei luni. La întoarcerea la New York, însă, a trebuit să se confrunte din nou cu o problemă la Evening Post. Parke Godwin, un subeditor care s-a căsătorit cu fiica lui Bryant, Fanny, în 1842, avea relații tensionate cu socrul său, probabil din cauza înclinațiilor socialiste ale tânărului. De asemenea, Godwin începuse deja un tipar de a părăsi ziarul, de a se reîntoarce la el și apoi de a pleca din nou. Pentru Bryant devenise evident că, dacă dorea să fie liber să călătorească, va trebui să caute în altă parte un asistent de încredere. În 1846, John Bigelow a satisfăcut această nevoie, iar în 1848 a devenit partener al firmei.
În primăvara următoare, Bryant a acceptat o invitație din partea lui Charles Leupp, un mecena al artei și asociat de mult timp al lui Bryant în Sketch Club, de a-i fi partener de călătorie. Cei doi au navigat spre Savannah, apoi spre Charleston, de unde, după ce l-au vizitat pe bunul prieten al lui Bryant, romancierul William Gilmore Simms, s-au îmbarcat spre Cuba. Încă de la întâlnirea cu cubanezii din primele luni petrecute la New York, Bryant nutrea o viziune romantică despre această insulă din Caraibe, dar observarea sclaviei practicate acolo, făcută și mai teribilă de execuția unui sclav în fața ochilor săi, a spulberat acele iluzii din tinerețe. Când el și Leupp s-au întors la New York pentru șapte săptămâni, înainte de a pleca spre Liverpool, a întrezărit din nou cele mai rele aspecte ale omenirii. O rivalitate între Edwin Forrest, un mare actor shakespearian american (și prieten intim al lui Bryant) și un tragedian englez la fel de celebru, a atras o mulțime, hotărâtă să îl alunge pe străin din teatrul său; acest lucru era deja destul de rău, dar apoi poliția și o unitate de miliție au tras cu armele în mulțime, creând un masacru. În decurs de o săptămână, o altă oroare a început să se amplifice cu primul dintre cele peste 1.000 de decese cauzate de o epidemie de holeră în oraș. Cei doi prieteni au lăsat cu plăcere aceste scene teribile în urmă în timp ce se îndreptau spre Europa și au petrecut săptămâni încântătoare în depărtarea scoțiană. Dar odată ce au părăsit Anglia, veselia lor a expirat într-o Europă pretutindeni amenințată de un militarism în expansiune.
La scurt timp după ce Bryant s-a întors în toamna anului 1849, vechiul său prieten Dana l-a îndemnat să adune cele 15 ani de scrisori din călătoriile sale pe care le trimisese la Evening Post. Publicată în luna mai a anului următor, Letters of a Traveller (Scrisori ale unui călător) a înregistrat un succes popular, în ciuda receptării sale critice. Doi ani mai târziu, Bryant și Leupp au plecat din nou spre Liverpool, apoi s-au îndreptat spre sud prin Paris, Genova și Napoli înainte de a ajunge în Egipt pentru o explorare de patru luni a orașelor din Imperiul Otoman. Relatările acestor călătorii au apărut, de asemenea, în Evening Post, iar în 1869, 16 ani mai târziu, au fost publicate sub titlul Scrisori din Orient. O altă carte de călătorii, Letters of a Traveller, Second Series (Scrisori ale unui călător, a doua serie), a fost pusă în mișcare de o penultimă călătorie în Europa, începută în 1857, când Bryant era epuizat după eforturile depuse pentru campania prezidențială a lui Frémont și se temea că problema sclaviei îi va sfâșia națiunea. În plus, sănătatea soției sale îi dădea motive de îngrijorare, iar el s-a gândit că soarele din sudul Europei ar putea fi benefic. Au fost însoțiți de fiica lor Julia (care învățase italiana de la tatăl ei) și de unul dintre cei mai buni prieteni ai Juliei. Au călătorit din nou în marile orașe, de data aceasta inclusiv în Madrid, dar călătoria s-a concentrat pe Italia. În mod ironic, călătoria care fusese planificată parțial pentru sănătatea doamnei Bryant aproape că i-a provocat moartea, când a fost lovită de o infecție respiratorie la Napoli. Timp de patru luni, soțul ei a îngrijit-o el însuși cu un tratament homeopatologic care era convins că i-a salvat viața. După însănătoșirea ei, soții Bryant i-au vizitat pe soții Hawthorne la Roma, unde celebrul acum romancier scria Faunul de marmură, și apoi din nou la Florența, unde au petrecut, de asemenea, timp cu Robert și Elizabeth Browning.
Așa cum Bryant se temea la îmbarcarea sa din 1857, s-a întors într-o Statele Unite aflate în mare pericol de disoluție și război. Încă o dată, el și-a vărsat energiile în alegerea unui președinte republican. Îl recunoscuse instantaneu pe Lincoln ca fiind un om măreț atunci când s-au întâlnit în 1859, iar Bryant a fost cel care l-a prezentat occidentalilor newyorkezi în discursul crucial de la Cooper Union. După alegeri, însă, Bryant l-a criticat pe Lincoln pentru că nu a emancipat imediat toți sclavii și apoi pentru că nu a continuat războiul cu suficientă vigoare. Disputa l-a pus la grea încercare pe editor, la fel ca și problemele manageriale inerente dublării tirajului ziarului în timpul anilor de război. Cea mai grea lovitură a căzut în 1866, când soția sa a murit după o agonie prelungită. Pentru a-și atenua pierderea, Bryant a făcut o ultimă călătorie în Europa, luând-o cu el și pe Julia.
După ce s-a întors la New York, Bryant și-a păstrat titlul de editor, dar conducerea efectivă a ziarului s-a retras în mod constant în alte mâini, iar în următorul deceniu implicarea sa a devenit din ce în ce mai mult cea a unui investitor care își protejează participația. Chiar și așa, Bryant a fost o figură iubită și foarte influentă. Nimeni nu i-a putut contesta locul de Prim Cetățean al New York-ului. Printre cauzele sale de-a lungul deceniilor, el a fost principalul susținător al unui departament de poliție unificat și în uniformă, a făcut agitație pentru asfaltarea străzilor orașului, a deschis calea pentru crearea Central Park, a luptat pentru înființarea Muzeului Metropolitan de Artă ca atribut cardinal al unui mare oraș mondial și a susținut dreptul muncitorilor de a se sindicaliza. Ca om de litere, de asemenea, deși nu mai avea consecințe, a rămas activ. Ultimul său editor, Appleton, conștient că numele lui Bryant garanta acum o vânzare frumușică, l-a rugat să scrie textul pentru Picturesque America, un folio de gravuri în două volume care a costat tipărirea a peste 100.000 de dolari – o sumă gargantuescă în acele vremuri. Bryant a fost de acord, deși în curând s-a plictisit de sarcina de a furniza „cea mai plictisitoare dintre toate lecturile”. Cele două părți au fost publicate în 1872 și 1874. Un al doilea proiect masiv, A Popular History of the United States (O istorie populară a Statelor Unite), a fost încredințat aproape în întregime penelului lui Sidney Howard Gay, care era pe atunci redactor-șef al Evening Post, dar Bryant a scris introducerea care prezintă schema istoriei, cu accente deosebite pe popoarele precolumbiene și pe efectele dăunătoare ale politicii rasiale asupra principiilor idealiste ale națiunii.
Până la sfârșit, Bryant a crezut în condiția fizică, precum și în exercițiile mentale. Un mare plimbăreț, el a insistat să urce 10 etaje de scări până la biroul său în loc să ia liftul și folosea zilnic ganterele pe care le pusese să fie confecționate pentru el. Poate că tocmai această mândrie față de soliditatea sa l-a făcut vulnerabil. La sfârșitul lunii mai 1878, a luat cuvântul la inaugurarea unui bust al marelui revoluționar liberal european și italian Giuseppe Mazzini în Central Park din New York. Soarele îi bătea în cap în timpul lungilor discursuri, amețindu-l ușor pe bătrân, dar, în mod caracteristic, a insistat să plece pe jos de la ceremonie în loc să se urce într-o trăsură. Ajungând la ușa casei unui prieten, a căzut și a suferit o comoție cerebrală. O săptămână mai târziu, un atac cerebral i-a paralizat o parte a corpului și a intrat în comă. Moartea a survenit la 12 iunie 1878. La o înmormântare publică, aranjată contrar dorințelor sale, o mare mulțime s-a îmbulzit în jurul sicriului său. Mai târziu, un tren special a dus trupul neînsuflețit la Roslyn, Long Island, casa sa timp de 35 de ani, unde a fost înmormântat alături de soția sa. La mormânt, preotul a recitat fragmente din poeziile lui Bryant despre moarte, iar elevii i-au aruncat flori pe sicriu.